Am făcut câțiva pași, rușinată de gândurile mele pripite. Pe podea, versuri scrise de mână, șterse și rescrise, semne muzicale desenate stângaci, flori și contururi de idei. Nimic ascuns. Nimic nepotrivit. Doar doi copii care încercau să ridice ceva frumos din curajul lor mic și adevărat.
„Pregătim un moment pentru serbarea de la școală,” a spus băiatul, ridicându-se politicos. „Vrem să cântăm o melodie despre familie.” Cuvintele lui au așezat o liniște nouă în încăpere, una caldă, așezată, de lucru bine intenționat.
Am încuviințat din cap și m-am așezat pe scaunul de la birou, trăgându-l puțin mai aproape. „Pot să ascult?” i-am întrebat, cu un zâmbet care încerca să-și spele ezitările.
Au început încet, ca și cum ar fi pus piciorul pe o punte îngustă. Vocea fiicei mele tremura abia sesizabil, dar avea o căldură care m-a cuprins din prima notă. Băiatul acompania cu grijă, numărând în gând fiecare intrare, ca un metronom al emoțiilor. Nu era perfect. Era sincer. Iar sinceritatea aceea m-a prins nepregătită: am simțit cum ochii mi se umplu, fără veste.
