Când melodia s-a stins, în cameră a rămas o tăcere bună, rotundă, de început reușit. „Ce părere ai?” a întrebat ea, cu ochii mari, așteptând, parcă, mai mult curaj decât confirmare.
„E foarte frumos,” am spus, și apoi, ca să fixez adevărul din cuvinte: „Chiar foarte frumos.” Și am simțit cum aerul devine mai ușor de respirat.
Atunci am înțeles ceva ce ar fi trebuit să știu demult. Copiii cresc. Și uneori, frica noastră de părinți ne orbește până acolo încât vedem pericol acolo unde, de fapt, e doar nevoia lor de a fi ascultați, de a fi luați în serios. Nu ziduri au nevoie, ci ferestre deschise.
Am ieșit puțin și m-am întors cu limonadă rece, câteva pahare, o tavă așezată cu grijă. Am stat de vorbă despre școală, despre profesori, despre planurile pentru vacanța de vară. Nimic spectaculos, nici măcar memorabil pentru altcineva. Dar pentru noi, atât de real, atât de așezat la locul lui.
