Primul sunet a fost o bătaie în ușă, tare și nerăbdătoare, ca un pumn care încearcă să o dărâme.
M-am trezit brusc, cuprins de acea panică ciudată care te cuprinde când ești brusc smuls dintr-un somn adânc, când creierul încă nu a ajuns din urmă corpul. Camera era cufundată într-o lumină gri, acea lumină de dimineață care dă totul o senzație de neterminat. Cu o zi înainte lăsasem jaluzelele întredeschise, suficient cât să pătrundă o rază subțire de soare. Telefonul meu strălucea pe noptieră. 8:02 dimineața, duminică.
Duminică trebuia să fie momentul meu de relaxare. Dimineața mea doar pentru mine. După săptămâni de nopți nedormite, trezindu-mă la răsărit, cu capul plin de termene limită și foi de calcul Excel, m-am prăbușit în pat cu o seară înainte cu un rar sentiment de ușurare. Pentru prima dată, am dormit fără să scrâșnesc din dinți.
Au bătut din nou, mai tare. Nu frumos. Nu timid. Oricine ar fi fost, așteptam un răspuns.